UPDATE. Regizorii Tudor Giurgiu, Cătălin Mitulescu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, Lucian Pintilie, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu şi Andrei Ujică protestează împotriva deciziei Guvernului condus de Victor Ponta de a trece Institutul Cultural Român de sub autoritatea Preşedinţiei în subordinea Biroului Permanent al Senatului, mişcare percepută ca o încercare vizibilă de a politiza activitatea instituţiei.
ICR, pus pe picioare de la zero de preşedintele ei actual, Horia-Roman Patapievici, este cel mai activ promotor actual al culturii, şi implicit, al filmului autohton. Cineaştii spun, pentru Filmreporter.ro, că Ordonanţa noului guvern este nedemocratică şi că răstoarnă tot ce s-a construit bun în cultura românească în ultimul deceniu, cerând revenirea ICR sub autoritatea Preşedinţiei şi păstrarea actualei conduceri.
Tudor Giurgiu – „ICR a reprezentat constant excepţia de la regul㔄Spuneam la gala de închidere TIFF că Horia-Roman Patapievici nu are motive să spună că a „îmbătrânit sufleteşte” în ultimii 7 ani (aşa cum a declarat recent). Reuşita lui şi a echipei sale e una majoră, iar prestigiul şi renumele ICR în lume li se datorează în bună măsură. Mi se întâmplă foarte rar să mă simt mândru pentru felul în care funcţionează o instituţie a statului român, iar ICR a reprezentat constant excepţia de la regulă.
Recent, la Cannes, un regizor grec mi-a vorbit despre incredibila primire pe care a avut-o la ICR New York cu filmul lui (parte a unui program de cooperare culturală între mai multe ţări reprezentate în SUA), acelaşi film fiind tratat cu indiferenţă de către conaţionalii săi acreditaţi la NY. M-am întâlnit cu producători şi regizori cehi care vor să le explic „miracolul românesc”: cum de continuăm să facem filme bune şi cum de s-a întâmplat ca acest ICR să funcţioneze atât de bine şi eficient, departe de morga şi tradiţionalismul serviciilor culturale din ambasade şi nu numai. Pe scurt, recunosc că mi-a picat bine că alţii ne invidiază.
Acum însă îmi pică greu la stomac faptul că trebuie să reinventăm roata şi să căutăm pretexte puerile pentru a scăpa de Patapievici. Probabil că ICR-ul va calchia destinul recent al cinematografiei române: după evidente momente de graţie, în loc de creştere şi consolidare, va urma dezastrul, subfinanţarea şi intrarea în anonimat. Suntem nişte proşti!”
Cătălin Mitulescu„Îmi doresc ca în România performanţa să fie apreciată. Această măsură nu face decât să nege rezultatele remarcabile pe care le-a avut ICR în aceşti ani şi să arunce această instituţie în jocurile politice.
Cristian Mungiu – „E o epurare de cea mai oribilă speţ㔄Ce e grav e că această schimbare referitoare la ICR s-a făcut printr-o ordonanţă de urgenţă de către aceiaşi oameni care considerau – parţial îndreptăţit, de altfel – acum 3 luni, că o asemenea modalitate de decizie e improprie şi nedemocratică. Acum nu li se mai pare nedemocratică şi acţionează exact că cei pe care îi criticau, neavând nici măcar delicateţea de a simula o dezbatere publică. Nu pare să conteze decât înlocuirea grabnică şi fără judecată a tuturor celor asociaţi cu puterea dinainte, fără nici o analiză a competenţelor şi a rezultatelor lor.
Există pericolul ca odată cu conducerea să fie aruncaţi peste bord şi profesioniştii care au făcut instituţia să funcţioneze şi să fie distruse structuri, programe, iniţiative care au funcţionat foarte bine – doar pentru că sunt implementate de cei dinainte. E o epurare de cea mai oribilă speţă – la fel de reprobabilă că una etnică, ideologică sau rasială.
În ce îl priveşte pe Horia-Roman Patapievici, dacă mâine îi va da cineva cu o cărămidă în cap, din păcate cred că vor fi foarte mulţi compatrioţi de ai noştri care vor jubila şi care vor considera că a ceea primit ce merită – sentimentul este că ne aflăm în plină mineriadă, mai lipsesc doar minerii. E dezarmanat să constaţi că după atâţia ani ne aflăm tot acolo şi e înspăimântător să trebuiască să-ţi creşti copii într-o ţară în care ura şi intoleranţa sunt împărtăşite deopotrivă de toate taberele, lipsa de moralitate fiind atotprezentă”.
Radu Muntean – „Când ceva funcţionează, trebuie distrus”„Este intolerabil ce se întâmplă. ICR-ul a funcţionat foarte bine ca unică instituţie de stat care a promovat cultura românească, ca acum să demitem conducerea şi să preluăm modelul de funcţionare al TVR-ului sau al CNA-ului, ca să-l anihilăm complet. E fix ce se întâmplă în ţara asta condusă de politicieni calificaţi la locul de muncă. Când ceva funcţionează, trebuie distrus”
Corneliu Porumboiu – „Ar fi păcat ca, încă o dată, s-o luăm de la început”„Îmi este greu să cred că Institutul Francez, Institutul Goethe sau British Council ar fi devenit ceea ce sunt acum dacă ar fi funcţionat că o minge de ping-pong între diverse partide politice.
Cultura, pentru mine, e dincolo de politică şi de gusturi personale, iar politica culturală trebuie făcută de oameni specializaţi în management cultural. Institutul Cultural Român a format şi are acum aceşti oameni şi ar fi păcat ca, încă o dată, s-o luăm de la început.”
Cristi Puiu – „Invidia pare a fi consubstanţială spiritului politicienilor noştri”„Această Ordonanţă nu este altceva decât una din expresiile provincialismului nostru multifaţetat. Institutul Cultural Român este cu adevărat singura instituţie a statului român care a reuşit performanţa de a ne restitui bruma de demnitate atât de necesară însănătoşirii noastre că naţie. Dacă noi am început să fim asociaţi şi cu altceva decît Ceauşescu, Dracula sau copiii străzii, acest lucru i se datorează în mare măsură echipei conduse de Horia-Roman Patapievici, care a muncit vreme de opt ani de zile la resuscitarea identităţii noastre culturale.
Nu grija pentru bunul mers al Institutului Cultural Român i-a îndemnat pe iniţiatorii acestei Ordonanţe să purceadă la mazilirea conducerii ICR, ci doar banala, păcătoasa şi lipsită de glorie INVIDIE. Iar invidia, din păcate, pare a fi consubstanţială spiritului politicienilor noştri, care, iată, nu au reuşit să depăşească momentul Mioriţa.
Mai grav este că, fiind atât de prezentă în viaţa şi relaţiile noastre şi aflându-se la originea celor mai multe gesturi (politice sau nu!), această invidie mioritică a reuşit să se adapteze şi să-şi modifice atât de bine structura, încât cu greu mai poate fi identificată ca atare – şi, deci, eradicată. E o chestiune care ţine de o diagnosticare greşită: politicienii au denumit-o „interes national” şi o tratează, deci, cu surle, trâmbiţe, coroane de flori şi monumente… Poate şi mai grav e faptul că cei mai mulţi dintre noi nu ne dăm seama…
Sigur, nu doar invidia a reuşit să-şi piardă urma, ci şi setea de putere, care, în mod bizar, tot „interes national” se cheamă în jargonul politicienilor noştri.
Revin: nu interesul naţional şi grija pentru bunul mers al Institutului Cultural Român i-a determinat pe iniţiatorii ordonanţei să recurgă la această sinistră execuţie cu iz de fratricid, ci invidia.”
LUCIAN PINTILIE
„Cred că pentru nimic în lume nu trebuie scăpat acum, pe loc, în această clipă, prilejul de a interzice politicului de a ne patrona viaţa şi creaţia noastră. Politicienii, profesioniştii politicii, au făcut o gafă enormă. Politicul se insinuează şi apoi posedă. Trebuie izgonit. Acest moment poate deveni unul de luciditate colectivă şi de rezistenţă colectivă, dacă cumva va fi nevoie. Dar poate nu va fi nevoie”
ANDREI UJICĂ
„«Sentimentul de apartenenţă la naţiunea română» înseamnă aici de fapt «preferinţa de vot a diasporei». Autorii Ordonanţei îşi fac socoteala că dacă ICR-ul va fi reprofilat într-o agenţie de impresariat care să livreze manelişti nunţilor şi botezurilor de peste plaiuri, atunci alaiuri îintregi, cu naşii în frunte, vor alege la toamnă «pe cine trebuie», reîntorcându-se la sânul primitor al patriei minerilor. În cazul acesta, ordonanţa este incompletă, ea trebuia să stipuleze şi schimbarea denumirii instituţiei incriminate în Institutul Cântarea României – prescurtat ICR.
Este intolerabil ce se întâmplă! Mă solidarizez necondiţionat cu «Mişcarea papioanelor». Iată valul care poate şterge de pe noi mineriadele.
Instigarea propagandistică a unui anumit grup de presă a atins cote fizic insuportabile. A reapărut în spaţiul jurnalistic românesc tonul vindicativ josnic şi neonest, pe care îl credeam îngropat o dată cu dispariţia revistei Săptămâna, în 1989. Cred că a sosit timpul să purtăm o dezbatere pe tema aceasta. Şi în curând o vom şi face.”


